Norvegia - epoca vikinga
Epoca Vikingă marchează sfârşitul perioadei preistorice din Norvegia. Nu există surse scrise despre acele timpuri, astfel încât toate informaţiile de care dispunem se bazează în mare parte pe descoperirile arheologice. Saga fac şi ele, într-o oarecare măsură, lumină asupra perioadei respective. Chiar dacă au fost scrise mai târziu, aceste poeme epice se bazează pe poveştile transmise oral de la o generaţie la alta. Luate ca un întreg, saga arată, fără nici o îndoială, că Epoca Vikingă a fost cea mai bogată dintre perioadele preistorice din Nord.
Mulţi cercetători consideră jaful comis în 793 asupra mănăstirii Lindisfarne, situată pe coasta nord-estică a Angliei, ca fiind începutul Epocii Vikinge. În unele părţi din Vestul şi Sud-vestul Europei, vikingii sunt priviţi şi astăzi ca nişte tâlhari plini de cruzime care îşi terorizau victimele şi treceau aşezările prin foc şi sabie. Acest lucru este doar parţial adevărat. Vikingii au venit şi cu intenţii paşnice, pentru a face comerţ şi a coloniza. Vikingii norvegieni s-au stabilit în Insulele Orkney, în Shetland, în Insulele Hebride şi în Insula Man. Nordul Scoţiei şi al Irlandei au fost şi ele colonizate, iar Dublin-ul, întemeiat de vikingi în anii 840, s-a aflat sub dominaţie nordică până în 1171.
În Islanda şi în Groenlanda, vikingii au găsit pământuri nelocuite. S-au stabilit acolo şi au format comunităţi. Islanda din zilele noastre descinde direct din colonizatorii vikingi. În Groenlanda însă, comunităţile nordice s-au stins câteva secole mai târziu, din motive încă necunoscute.
Vikingii şi-au construit corăbii rapide, uşor de manevrat, pe care le-au folosit în numeroasele lor expediţii, şi s-au dovedit navigatori foarte pricepuţi. Aceşti bărbaţi temerari au făcut mai multe călătorii până în America şi înapoi, o faptă eroică ce stă mărturie a calităţilor corăbiilor lor. Saga povestesc că Leif Eriksson a descoperit „Ţinutul Vinului cel Bun” în anul 1001, dar cercetătorii din zilele noastre susţin că alţi vikingi au ajuns pe continentul american înaintea lui. Epoca Vikingă a atins punctul culminant în 1066, când regele norvegian Harald cel Sever şi tovarăşii săi au fost înfrânţi în Bătălia de la Stamford Bridge, în Anglia.
Unificarea Norvegiei
Regiunile din care este formată Norvegia de astăzi nu au fost unificate până în secolul al IX-lea. Anterior, au existat însă câteva tentative de a le uni. S-au format două tipuri principale de comunităţi: adunările, sau tings, organizate în jurul unei Allting centrale, şi regatele de mici dimensiuni.
Unificarea a fost probabil dorită din mai multe motive. Unul din acestea a fost, cu siguranţă, nevoia ţăranilor de a trăi în pace şi continuitate, mai ales în zonele de coastă. Ţărmurile erau în repetate rânduri jefuite de bande de tâlhari şi spoliate de vikingii care se întorceau acasă. Zonele de coastă deţineau bogăţii importante, formate din bunurile rezultate din negoţ sau din furturi. Seniorii şedeau liniştiţi pe „tronurile” lor, alcătuind, datorită legăturilor de familie create prin căsătorii, un grup unit cu o putere considerabilă.
Seniorii din Viken – regiunea din jurul Fiordului Oslo – au jucat un rol major în acest proces. Puterea le creştea constant cu fiecare comitat care intra sub stăpânirea lor. După o bătălie purtată la Hafrsfjord, în apropiere de Stavanger, probabil în anul 872, regele Harald Cel cu Păr Frumos şi-a consolidat poziţia de conducător al unei mari părţi din ţară. Procesul de unificare a continuat însă timp de câteva decenii şi a iscat lupte aprige între căpeteniile norvegiene războinice şi între norvegieni şi alte popoare din Nord. În 1060, procesul de unificare era, după toate aparenţele, încheiat.
(material preluat de pe siteul Ambasadei Norvegiei la Bucuresti)
video: Adevărata viață a vikingilor: Ragnar și alți eroi din legende și din filme
Mulţi cercetători consideră jaful comis în 793 asupra mănăstirii Lindisfarne, situată pe coasta nord-estică a Angliei, ca fiind începutul Epocii Vikinge. În unele părţi din Vestul şi Sud-vestul Europei, vikingii sunt priviţi şi astăzi ca nişte tâlhari plini de cruzime care îşi terorizau victimele şi treceau aşezările prin foc şi sabie. Acest lucru este doar parţial adevărat. Vikingii au venit şi cu intenţii paşnice, pentru a face comerţ şi a coloniza. Vikingii norvegieni s-au stabilit în Insulele Orkney, în Shetland, în Insulele Hebride şi în Insula Man. Nordul Scoţiei şi al Irlandei au fost şi ele colonizate, iar Dublin-ul, întemeiat de vikingi în anii 840, s-a aflat sub dominaţie nordică până în 1171.
În Islanda şi în Groenlanda, vikingii au găsit pământuri nelocuite. S-au stabilit acolo şi au format comunităţi. Islanda din zilele noastre descinde direct din colonizatorii vikingi. În Groenlanda însă, comunităţile nordice s-au stins câteva secole mai târziu, din motive încă necunoscute.
Vikingii şi-au construit corăbii rapide, uşor de manevrat, pe care le-au folosit în numeroasele lor expediţii, şi s-au dovedit navigatori foarte pricepuţi. Aceşti bărbaţi temerari au făcut mai multe călătorii până în America şi înapoi, o faptă eroică ce stă mărturie a calităţilor corăbiilor lor. Saga povestesc că Leif Eriksson a descoperit „Ţinutul Vinului cel Bun” în anul 1001, dar cercetătorii din zilele noastre susţin că alţi vikingi au ajuns pe continentul american înaintea lui. Epoca Vikingă a atins punctul culminant în 1066, când regele norvegian Harald cel Sever şi tovarăşii săi au fost înfrânţi în Bătălia de la Stamford Bridge, în Anglia.
Unificarea Norvegiei
Regiunile din care este formată Norvegia de astăzi nu au fost unificate până în secolul al IX-lea. Anterior, au existat însă câteva tentative de a le uni. S-au format două tipuri principale de comunităţi: adunările, sau tings, organizate în jurul unei Allting centrale, şi regatele de mici dimensiuni.
Unificarea a fost probabil dorită din mai multe motive. Unul din acestea a fost, cu siguranţă, nevoia ţăranilor de a trăi în pace şi continuitate, mai ales în zonele de coastă. Ţărmurile erau în repetate rânduri jefuite de bande de tâlhari şi spoliate de vikingii care se întorceau acasă. Zonele de coastă deţineau bogăţii importante, formate din bunurile rezultate din negoţ sau din furturi. Seniorii şedeau liniştiţi pe „tronurile” lor, alcătuind, datorită legăturilor de familie create prin căsătorii, un grup unit cu o putere considerabilă.
Seniorii din Viken – regiunea din jurul Fiordului Oslo – au jucat un rol major în acest proces. Puterea le creştea constant cu fiecare comitat care intra sub stăpânirea lor. După o bătălie purtată la Hafrsfjord, în apropiere de Stavanger, probabil în anul 872, regele Harald Cel cu Păr Frumos şi-a consolidat poziţia de conducător al unei mari părţi din ţară. Procesul de unificare a continuat însă timp de câteva decenii şi a iscat lupte aprige între căpeteniile norvegiene războinice şi între norvegieni şi alte popoare din Nord. În 1060, procesul de unificare era, după toate aparenţele, încheiat.
(material preluat de pe siteul Ambasadei Norvegiei la Bucuresti)
Comentarii
Trimiteți un comentariu