Uniunea dintre Danemarca si Norvegia

Evul Mediu târziu a fost o perioadă în care în Norvegia a avut loc un important declin economic. Populaţia fusese decimată de ciumă şi de alte epidemii în secolul al XIV-lea. Numeroase ferme din zonele izolate erau pustii, iar veniturile s-au diminuat. Unii istorici susţin că înrăutăţirea climei şi puterea pe care o deţinea Liga Hanseatică asupra economiei norvegiene au fost cauzele acestei tendinţe descrescătoare. Alţii consideră că sărăcirea constantă a solului a contribuit la deteriorarea situaţiei economice.

Depresia economică a avut şi ramificaţii politice. Danemarca a devenit treptat cea mai importantă dintre ţările nordice. Nobilii danezi şi germani erau numiţi în cele mai înalte funcţii administrative. Pământurile şi reşedinţele episcopale au trecut în mâinile unor străini. Nobilimea norvegiană s-a micşorat treptat. Capacitatea poporului norvegian de auto-afirmare a fost subminată încetul cu încetul.

Din 1450, uniunea cu Danemarca a fost instituită printr-un tratat – un tratat care era menit, chipurile, să asigure puterea Consiliului Norvegian al Regatului la alegerea unui monarh, dar această prevedere nu a fost niciodată respectată. Tratatul trebuia, de asemenea, să servească drept garanţie a egalităţii celor două regate. Asta, în teorie; în practică, lucrurile stăteau cu totul altfel.

În 1536, Norvegia a încetat să mai fie un regat independent. Aservirea a fost oficializată în cadrul unei adunări naţionale de la Copenhaga, unde Regele Christian al III-lea le-a făgăduit nobililor danezi că Norvegia avea să fie de atunci încolo subordonată Coroanei Daneze, ca orice altă posesiune daneză. Consiliul Norvegian al Regatului a fost desfiinţat, iar biserica norvegiană şi-a pierdut autonomia. Nobilii danezi erau liberi să ocupe funcţii publice în Norvegia şi puteau, de asemenea, să câştige venituri în această ţară.

Legătura politică strânsă cu Danemarca a dus la implicarea inevitabilă a Norvegiei în războaiele pe care le purta ţara vecină cu Suedia şi cu puterile de la Marea Baltică. Ca urmare, regele danez a cedat o parte din teritoriul norvegian Suediei; Jämtland şi Herjedalen în 1645, Båhuslän şi fieful Trondheim în 1658. Acesta din urmă a fost însă înapoiat Norvegiei doi ani mai târziu.

O adunare generală organizată la Copenhaga în 1660 l-a proclamat pe Fredrik al III-lea moştenitor al tronului şi l-a însărcinat cu redactarea unei noi constituţii pentru cele două regate. Astfel, cele două ţări au fost supuse unui regim monarhic absolutist, ceea ce a afectat poziţia Norvegiei în întreaga perioadă până la dizolvarea uniunii. Chiar dacă Norvegia era condusă de la Copenhaga, monarhul se găsea adeseori într-o poziţie în care nu putea guverna. Adevărata putere se afla în mâinile înalţilor oficiali. Norvegia a profitat din plin de această situaţie, deoarece câţiva dintre oficialii respectivi au început să îi înţeleagă punctul de vedere. În chestiunile legate în special de Norvegia, opiniile oficialilor norvegieni de rang înalt erau de cele mai multe ori respectate.

În această perioadă de regim absolutist a fost instaurată o politică prin care Danemarca şi Norvegia erau tratate ca o singură entitate economică. Astfel, doar Danemarca a primit dreptul să comercializeze cereale în Sud-estul Norvegiei (1737), în timp ce un monopol corespunzător privind comercializarea fierului din Norvegia a fost introdus în Danemarca. O dată cu instituirea privilegiilor comerciale pentru oraşe în 1662, întregul negoţ cu cherestea s-a concentrat în acestea, orăşenii primind dreptul exclusiv de a achiziţiona cherestea de la ţărani şi de la proprietarii de gatere. Se intenţiona crearea unei clase mijlocii de orăşeni înstăriţi – obiectiv care a fost atins.

Clasa de mijloc care a apărut o dată cu dezvoltarea economiei era tot mai conştientă de identitatea sa ca naţiune, lucru care a devenit vizibil mai ales în secolul al XVIII-lea. Chiar dacă acest lucru s-a datorat în parte puternicei creşteri economice a clasei sociale respective, factorul decisiv a fost mai degrabă rezistenţa tot mai mare faţă de eforturile puterii de a face din Copenhaga centrul economic al celor două ţări. Negustorii norvegieni nu puteau concura cu puternicele firme de comerţ din capitala daneză.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, majoritatea importurilor treceau prin portul din Copenhaga. Comercianţii de cherestea din Sud-estul Norvegiei au înaintat o cerere comună de creare a unei bănci naţionale norvegiene, susţinând în acelaşi timp şi cererile înalţilor oficiali privind înfiinţarea unei universităţi norvegiene. Cererile au fost respinse, deoarece guvernul se temea de orice mişcare care ar fi putut sprijini independenţa Norvegiei, slăbind astfel uniunea. Ideea înfiinţării unei universităţi şi a unei bănci naţionale norvegiene au devenit treptat simbolul conştiinţei naţionale în formare.

Aceste tendinţe s-au intensificat în timpul războaielor napoloniene dintre anii 1807 şi 1814. Danemarca/Norvegia s-au aliat cu Franţa, iar blocada care a urmat a izolat Norvegia atât de Danemarca, cât şi de piaţa sa de desfacere. Transporturile maritime şi exportul de cherestea au fost oprite, iar ţara a fost devastată de foamete. Deoarece Norvegia nu mai putea fi administrată de la Copenhaga, a fost numită o comisie guvernamentală formată din înalţi oficiali care să îndeplinească această funcţie. Regele Frederik al VI-lea a aprobat cererea de înfiinţare a unei universităţi naţionale, care a fost întemeiată în 1811. Toate aceste evenimente au constituit fundalul schimbărilor care aveau să survină în 1814.

(material preluat de pe siteul Ambasadei Norvegiei la Bucuresti)