Tara Romaneasca - Heraldica

Stema de stat a Tarii Românesti este cunoscuta pentru prima data la sfârsitul secolului al XIV-lea pe un document emis la 20 ianuarie 1368 de domnitorul Vladislav I(Vlaicu Voda) si consista dintr-o pasare heraldica (vultur) cu capul conturnat, având la dreapta o cruce si la stânga o stea si o luna, crai-nou, totul înscris într-un scut de tip francez vechi; piesa sigilara fiind destul de deteriorata, amanuntele heraldice se pot determina abia pe o pecete absolut asemanatoare din 1390. Fara nici o îndoiala aceasta stema este mai veche decât prima ei atestare, datând cel putin din vremea domniei lui Basarab I, primul domnitor al Tarii Românesti. Este logic sa se presupuna ca acel anonim "Rex Valachorum" de la sfârsitul secolului al XIII-lea, al carui stema personala - scut cu primul câmp fasciat în rosu si aur - apare reprodus în……înaintas al Basarabilor, al caror armorial familial este identic a avut si o stema a formatiunii statale pe care o conducea si ca aceasta avea aceleasi elemente heraldice majore (vultur cu capul conturnat, cruce, stea) ca si cea documentata în secolul al XIV-lea pentru Tara Româneasca. Pentru originea veche - de la începutul secolului al XIII-lea, atât a stemei Basarabilor cât si cea a viitoarei Tari Românesti pledeaza mai multe argumente. Pentru stema de familie a primei Case domnitoare românesti este clar ca ea nu a putut sa fie concedata de regii Ungariei, ca suzerani ai teritoriului sud-carpatic, deoarece culorile Basarabilor (aur cu rosu) sunt superioare celor ale stemei maghiare arpadiene (argint cu rosu), ceea ce face evident faptul ca stema stramosilor Basarabilor este veche si obtinuta independent fata de coroana maghiara; este de semnalat si asemanarea stemei Basarabilor cu cea a Asanestilor de la sudul Dunarii, ambele având, probabil, origini comune.

Stema de stat munteneasca este, foarte probabil, ilustrarea unui fapt istoric - real sau imaginar - asa cum sunt majoritatea stemelor create în aceasta perioada. Din pacate, legenda care a stat la baza ei nu s-a transmis, asa cum a fost cazul pentru stema Moldovei. Îmbinarea celor doua elemente cheie ale stemei, a vulturului - pasare specifica zonei de munte - si a crucii pare sa indice doua lucruri: primul, ar stabili locul geografic al formatiunii respective, în zona montana, foarte probabil pe ambele versante ale Carpatilor meridionali, în jurul defileului Oltului. Al doilea element major, crucea, initial redata separat apoi tinuta în cioc de vultur sau acvila, ar putea însemna ca acest simbol crestin (adus sau aratat legendar de vultur) a fost preluat (însusit) de catre conducatorul local într-o lupta data împotriva unor necrestini; aceasta ar exclude "nasterea" stemei muntene ca urmare a unui conflict cu maghiarii si ar presupune fie o lupta cu forte cumane înca necrestinate, fie cu tatarii. Tinând cont de victoria obtinuta de fortele românesti din aceasta zona împotriva hoardelor tatare aflate în retragere (1242) este extrem de posibil ca tocmai acest eveniment sa fi stat la baza legendei ce a dus la crearea stemei viitoarei Tari Românesti. Pentru vechimea mare, cu un secol în urma primei dovezi sigilografice pe care o avem, ar mai putea pleda înca un element: stemele de pe sigiliile din secolele al XIV-XV-lea au pasarea conturnata redata în chip de vultur (si doar treptat, spre sfârsitul secolului al XV-lea, ea se transforma si capata înfatisarea de acvila , pe când pe emisiunile monetare ale aceleiasi perioada, pasarea apare de la început sub forma de acvila (XVIII/1), asa cum se vede si pe dinarii batuti sub acelasi Vladislav I (1364-1377); este bine de stiut ca sigiliile se schimba mai greu, au o tendinta de conservare a formelor mai vechi, pe când pe emisiunile monetare elementele heraldice reproduse sunt de "ultima ora". Pe lânga variatia în aspectul pasarii, de la vultur spre acvila, la un moment dat cu tendinta de transformare în corb, ar mai fi de remarcat si transformarea coifului pe care este plasata acvila (XIX/4a) în munti (VI/2). Este posibil ca realizarea mai neclara, pe unele emisiuni monetare, a coifului legata de o transmitere orala, legendara, a evenimentului care a dus la crearea stemei, sa fi dus la "interpretarea" coifului drept munte si redarea ca atare a acestuia pe steme. În decursul timpului elementele componente ale stemei îsi schimba înfatisarea, evolueaza. Spre exemplificare, exceptând forma si tipul pasarii si a crucii, amintim de modificarea tipului de scut de cel de tip francez vechi, la cel central-european (cu vârful rotunjit), apoi la cel de tip francez modern, trecând apoi în cel de tip renascentist (IV/6) s.a.m.d. Un element foarte important al stemei valahice, care trebuie retinut, este coroana princiara care începe sa fie asezata pe capul acvilei, de la sfârsitul secolului al XVI-lea. Pornind de la stema sigilara din 1579 (VII/3) a domnitorului Petru Cercel, tot mai multi domnitori (de la Mihai Viteazul si urmasii sai directi pâna la domnitorii fanarioti ai secolului al XVIII-lea) vor pune acest simbol al suveranitatii pe stemele tarii (VII/2, VII/6, XIII/4, X/6, XIII/6). Trebuie semnalata, de asemenea, aparitia unui nou element heraldic, a leilor afrontati care sustin scutul. În prima jumatate a veacului trecut, stema Munteniei se transforma în emblema, prin disparitia scutului; acvila româneasca ajunge sa fie înfatisata, obisnuit, cu aripile larg desfacute, cu crucea în cioc, încoronata, tinând în ghiare spada (sau sabia) si sceptrul (sau buzduganul) (XIV/4, XV/l, XV/2).
În 1848, guvernul revolutionar va mentine ca stema a statului acvila încoronata, care tine în cioc crucea si în ghiare spada si sceptrul (XVII/1) sau care sta pe un trofeu (XVII/3). Acelasi simbol heraldic se mentine pâna la înfaptuirea Unirii Moldovei cu Tara Româneasca, prin dubla alegere ca domnitor, la 5 si 24 ianuarie 1859, a colonelului Alexandru Ioan Cuza (XVIII/5), când simbolul heraldic al noului stat va prelua stemele Munteniei si Moldovei.