Voevodatul lui Gelu (istoria judetului Bistrita-Nasaud)

Datorită aşezării geografice favorabile, calitatăţii solului, pădurilor bogate şi minereurilor, meleagurile judeţului Bistriţa-Năsădud au fost populate încă din cele mai vechi timpuri. Vestigiile arheologice din neolitic, din epocile dacică, daco romană şi romană descoperite pe teritoriul întregului judeţ, constituie mărturii ale perenităţii şi ale continuităţii poporului român pe aceste locuri. De asemenea, documentele din sec. XIII-XV atestă existenţa voievodatului lui Gelu, formaţiune statală ce cuprindea o bună parte din teritoriul actual al judeţului (Salva, Mocod, Maieru, Rebra, etc).

În evul mediu, cetăţile Bistriţa, Rodna şi Ciceu erau puternic fortificate şi aveau vechi tradiţii meşteşugăreşti şi legături comerciale, ţinuturile Năsăudului şi Bistriţei constituind o punte de legătură între Transilvania şi Bucovina, spre Moldova, prin punctul de vamă de la Rodna. Datorită acestui fapt Bistriţa s-a plasat pe locul cinci în ierarhia oraşelor din Transilvania în Evul Mediu. Datorită importantului rol jucat în istoricul dezvoltării, Bistriţa este în prezent capitala judeţului.
Începând cu secolul al XII-lea istoria românilor din aceasta zona are puternice interferenţe cu istoria germanilor care au venit aici aduşi de regii arpadieni, precum şi cu istoria Ungariei şi mai târziu a Imperiului Austro-Ungar. Pe timpul acestui imperiu în zona Bistriţa si a Năsăudului s-au format regimentele grăniceresti din populaţia autohtonă, care aveau sarcina de a constitui o pavăză a imperiului pentru partea estică a acestuia şi care s-au bucurat de anumite privilegii din partea împărătesei Maria Teresa. (cf CJ BN)