Istoria judetului Tulcea: perioada otomana
În jurul anului 1320, dezvoltarea societăţii locale, coroborată cu factori externi – slăbirea puterii statului bulgar - permite apariţia, în părţile Cavarnei, a unui stat independent, în fruntea căruia se află, pe la mijlocul sec. XIV, Balica, cel care intervine în 1346 în conflictele interne din Imperiu între Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino. În acest context se distinge Dobrotici, conducătorul trupelor trimise de Balica, care obţine rangul de strateg şi devine apoi despot al statului dobrogean, supus Bizanţului. Acesta va juca un rol politic important în zonă, care, ajungând în conflict cu autoritatea bizantină dar şi cu cruciaţii conduşi de Amedeo de Savoia, reuşeşte să obţină autonomia politică a statului său. În timpul lui Dobrotici încep şi primele conflicte cu turcii. Acestuia îi urmează la tron, în 1386, fiul său, Ivanco. În 1388, în contextul unei expediţii turceşti împotriva lui Ivanco, Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, intervine şi aduce ţara lui Dobrotici în graniţele statului său, astfel că într-un act emis în 1398, voievodului i se spunea “domn a toată Ungrovlahia şi a părţilor Podunaviei şi a celor de peste munţi”, iar în altul din 1406: “ … domn de amândouă părţile de peste toată Podunavia şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpănitor”.
Voievodul muntean a încercat ca prin influenţa exercitată asupra zonei de la gurile Dunării, să controleze marele drum comercial care oferea acces la Dunăre şi la Mare şi să câştige o poziţie cât mai importantă în luptele cu turcii. După moartea sa în 1418, Dobrogea devine din nou ţinta atacurilor otomane. Astfel, în 1419 şi 1420 ţinutul dintre Dunăre şi Mare este cucerit şi integrat Imperiului otoman.
În timp, turcii avansează treptat în cucerirea bazinului Mării Negre, reuşind să controleze coloniile genoveze de pe litoralul nordic şi să cucerească în 1484 cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. După acest moment, Dobrogea a fost pe deplin integrată în sistemul administrativ otoman, ca provincie de margine sub conducerea unui bei; toţi locuitorii erau supuşi ai imperiului, având condiţia juridică de raya (supuşi nemusulmani) şi aflaţi sub incidenţa legilor islamice. Iniţial Dobrogea a fost integrată în sangeacul Silistra, care făcea parte din vilaietul Rumeliei. Ulterior, la sfârşitul sec. XVI, s-a constituit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, care a purtat, funcţie de locul în care era reşedinţa guvernatorului, denumirile de vilaietul de Silistra, Oceakov sau Babadag. Noua unitate administrativă se întindea de la gurile Niprului până la Nicopole, şi includea teritoriul Dobrogei şi raialele Giurgiu şi Brăila. Teritoriul vilaietului a fost împărţit în opt cazale, din care trei în N. Dobrogei: Tulcea, Isaccea, Babadag. Imperiul Otoman a realizat în mod sistematic colonizarea în această regiune a elementelor musulmane – turci şi tătari, şi a permis aşezarea unor populaţii venind dinspre Rusia: creştini ortodocşi de rit vechi, ucraineni, germani etc. Schimbările în tabloul etnografic al Dobrogei au determinat şi schimbări ale vechii toponimii, multe din denumirile localităţilor fiind înlocuite cu nume turceşti, care, cel mai adesea, nu le-au exclus pe cele existente ci le-au dublat sau le-au adoptat. Astfel, o statistică din 1878 indică faptul că din 3.776 de toponime, 2.338 (respectiv 61,9%) erau turceşti, 1.260 (33,4%) româneşti şi 4,7% de alte origini. Românii au constituit o constantă în Dobrogea în întreaga perioadă aflată în discuţie, fără ca aşezarea în diferite etape a altor comunităţi etnice să determine modificări majore în ceea ce priveşte continuitatea elementului autohton românesc.
Importanţa strategică şi militară a Dobrogei în cadrul Imperiului Otoman a determinat o dezvoltare importantă a unora dintre centrele administrative şi militare din N. Dobrogei: Babadag – sediu din 1616 al guvernatorului turc şi cel mai important lagăr de concentrare al oştilor otomane în conflictele turco-polone şi turco-ruse, pe care izvoarele vremii ni-l prezintă ca pe un oraş înfloritor în sec. XVI-XVII, Tulcea – oraş atestat cu noul nume într-un registru vamal otoman din anul 1 5 0 6 în care este descris ca „fiind un important centru în comerţul de tranzit”, Măcin - important punct vamal pe drumul spre Istanbul, Isaccea – importantă tabără militară şi punct de trecere a Dunării în toate conflictele turcilor cu statele de la N. Dunării: Moldova, Polonia, Ucraina.
Decăderea provinciei, în special a centrelor sale cele mai importante din Nordul Dobrogei a venit odată cu decăderea puterii otomane, la sfârşitul sec. XVIII- şi în sec. XIX, când Dobrogea a devenit teatru permanent al operaţiunilor militare în cadrul conflictului ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de „criza orientală”. Astfel, în urma războaielor ruso-turce din anii 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812 şi 1828-1829, o serie de cetăţi şi aşezări dobrogene, între care oraşele Isaccea, Babadag, Tulcea, Măcin au fost cucerite de ruşi şi apoi distruse. Dobrogea a fost teatru de operaţiuni şi în prima etapă a Războiului Crimeii, izbucnit în 1853 ca urmare a agravării contradicţiilor anglo-franco-ruse în problema orientală, în fapt în împărţirea posesiunilor Imperiului otoman. Tratatul de Pace de la Paris, din 1856, care a pus capăt acestuia, a avut o importanţă deosebită pentru Dobrogea: instituirea protecţiei colective a celor şapte mari puteri în zonă; crearea Comisiei Europene a Dunării care a contribuit la dezvoltarea economică şi la creşterea importanţei politice a zonei; astfel, oraşul Sulina, devenit porto franco ca urmare a Convenţiei ruso-austriace de la Sankt Petersburg (1845) a cunoscut o dezvoltare considerabilă ca urmare a funcţionării aici a Comisiunii Europene a Dunării.
vezi si:
Voievodul muntean a încercat ca prin influenţa exercitată asupra zonei de la gurile Dunării, să controleze marele drum comercial care oferea acces la Dunăre şi la Mare şi să câştige o poziţie cât mai importantă în luptele cu turcii. După moartea sa în 1418, Dobrogea devine din nou ţinta atacurilor otomane. Astfel, în 1419 şi 1420 ţinutul dintre Dunăre şi Mare este cucerit şi integrat Imperiului otoman.
În timp, turcii avansează treptat în cucerirea bazinului Mării Negre, reuşind să controleze coloniile genoveze de pe litoralul nordic şi să cucerească în 1484 cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. După acest moment, Dobrogea a fost pe deplin integrată în sistemul administrativ otoman, ca provincie de margine sub conducerea unui bei; toţi locuitorii erau supuşi ai imperiului, având condiţia juridică de raya (supuşi nemusulmani) şi aflaţi sub incidenţa legilor islamice. Iniţial Dobrogea a fost integrată în sangeacul Silistra, care făcea parte din vilaietul Rumeliei. Ulterior, la sfârşitul sec. XVI, s-a constituit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, care a purtat, funcţie de locul în care era reşedinţa guvernatorului, denumirile de vilaietul de Silistra, Oceakov sau Babadag. Noua unitate administrativă se întindea de la gurile Niprului până la Nicopole, şi includea teritoriul Dobrogei şi raialele Giurgiu şi Brăila. Teritoriul vilaietului a fost împărţit în opt cazale, din care trei în N. Dobrogei: Tulcea, Isaccea, Babadag. Imperiul Otoman a realizat în mod sistematic colonizarea în această regiune a elementelor musulmane – turci şi tătari, şi a permis aşezarea unor populaţii venind dinspre Rusia: creştini ortodocşi de rit vechi, ucraineni, germani etc. Schimbările în tabloul etnografic al Dobrogei au determinat şi schimbări ale vechii toponimii, multe din denumirile localităţilor fiind înlocuite cu nume turceşti, care, cel mai adesea, nu le-au exclus pe cele existente ci le-au dublat sau le-au adoptat. Astfel, o statistică din 1878 indică faptul că din 3.776 de toponime, 2.338 (respectiv 61,9%) erau turceşti, 1.260 (33,4%) româneşti şi 4,7% de alte origini. Românii au constituit o constantă în Dobrogea în întreaga perioadă aflată în discuţie, fără ca aşezarea în diferite etape a altor comunităţi etnice să determine modificări majore în ceea ce priveşte continuitatea elementului autohton românesc.
Importanţa strategică şi militară a Dobrogei în cadrul Imperiului Otoman a determinat o dezvoltare importantă a unora dintre centrele administrative şi militare din N. Dobrogei: Babadag – sediu din 1616 al guvernatorului turc şi cel mai important lagăr de concentrare al oştilor otomane în conflictele turco-polone şi turco-ruse, pe care izvoarele vremii ni-l prezintă ca pe un oraş înfloritor în sec. XVI-XVII, Tulcea – oraş atestat cu noul nume într-un registru vamal otoman din anul 1 5 0 6 în care este descris ca „fiind un important centru în comerţul de tranzit”, Măcin - important punct vamal pe drumul spre Istanbul, Isaccea – importantă tabără militară şi punct de trecere a Dunării în toate conflictele turcilor cu statele de la N. Dunării: Moldova, Polonia, Ucraina.
Decăderea provinciei, în special a centrelor sale cele mai importante din Nordul Dobrogei a venit odată cu decăderea puterii otomane, la sfârşitul sec. XVIII- şi în sec. XIX, când Dobrogea a devenit teatru permanent al operaţiunilor militare în cadrul conflictului ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de „criza orientală”. Astfel, în urma războaielor ruso-turce din anii 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812 şi 1828-1829, o serie de cetăţi şi aşezări dobrogene, între care oraşele Isaccea, Babadag, Tulcea, Măcin au fost cucerite de ruşi şi apoi distruse. Dobrogea a fost teatru de operaţiuni şi în prima etapă a Războiului Crimeii, izbucnit în 1853 ca urmare a agravării contradicţiilor anglo-franco-ruse în problema orientală, în fapt în împărţirea posesiunilor Imperiului otoman. Tratatul de Pace de la Paris, din 1856, care a pus capăt acestuia, a avut o importanţă deosebită pentru Dobrogea: instituirea protecţiei colective a celor şapte mari puteri în zonă; crearea Comisiei Europene a Dunării care a contribuit la dezvoltarea economică şi la creşterea importanţei politice a zonei; astfel, oraşul Sulina, devenit porto franco ca urmare a Convenţiei ruso-austriace de la Sankt Petersburg (1845) a cunoscut o dezvoltare considerabilă ca urmare a funcţionării aici a Comisiunii Europene a Dunării.
Comentarii
Trimiteți un comentariu